Mă uit la tine şi mă întreb cine eşti? Cine ţi-a dat frumuseţea să mă farmece pe mine? De ce mă atrage aşa mult necunoaşterea ta? De ce totul moare când îţi dau noţiunea de muritor şi îmi spui că şi tu visezi ca mine? Mai bine taci ! Da, taci !
Lasa-mă să te imaginez nemuritoare, lasa-mă să mă visez veşnic muritor pentru sufletul tău, pentru dorinţa mea de a mă minuna de frumuseţea ta.
Cât de nelimitată e dorinţa de a fi visător, cât de nelimitat sunt când nu te cunosc decât în mintea mea, ca un gând făurit de o imaginaţie crescută din poveşti copilăreşti. Imaginaţie hrănită cu nisipuri aurii, cu adieri calde de briză, cu mângâieri fierbinţi de soare pe singurătatea mea cu tine… singurătatea mea cu mine. Da, cu mine ! Închipuire, visare, fata morgana, cine te-a băgat în mintea mea? De ce nu îmi pot deschide mintea să te accept ca un om? De ce trebuie să te vreau ca o închipuire? De ce mă simt fericit în imputiinţa mea de a te accepta ca om? De ce e dulce suferinţa visurilor ce nu se conformă realităţii? De ce mai vreau să visez? De ce la tine? De ce m-ai furat pentru o clipă ca să visez continuu până la următoarea lovitură cu realitatea?
Oare te voi părăsi la următorul vis? La următoarea închipuire? la următoarea irealitate din mintea mea ce mă face să vreau mai mult de un Om… să vreau un vis. De ce nu visez la realitate? De ce visul mi-e deformat de perfecţiune? De ce mă lovesc pe mine cu inchipuirile mele?
Cred ca TU eşti de vină ! Da, TU ! Cu frumuseţea ta cu tot, cu privirea ta ascunsă sub gene… cu zâmbetul acela ce ascunde taine… cu părul tau de leoaică ce vrea să pună stăpânire pe leul din mine, pe jungla mea… leoaică de ce vrei să mă îmblânzeşti? Nu ai să pui mâna pe mine ! Pentru că am să fiu veşnic impotent în iluziile mele ale perfecţiunii, pentru că va trebui să mă faci să visez la realitate… dar tu crezi că poţi omorî visarea? Tu crezi că poţi ucide cu soarele, noaptea? Nu te gândeşti că şi soarele apune şi mă întorc la visarea mea, acolo unde vreau mai mult, acolo unde te implor să îmi spui tot dar să nu îmi spui nimic, să mă laşi în necunoaştere, să te imaginez iar aşa cum vreau eu… să mă îndrăgostesc de mine. Da, de mine.
TU şi cu mine… lumea mea.
Pentru starea din postul asta, care de obicei, nu atrage comentarii
@Monica – Frumoasa piesa. Multumesc
… hmmm daca ai fi publicat asta undeva … pe un site mai “diafan” mi-as fi permis sa fac mai multe comenatrii… aici doar atat .. ti-am vazut blogul si e interesanta combinatia ce se petrece in tine:)
oricum.. realitatea va fi mereu rapusa de rasarit si realitatea mereu va fi rapusa nu de vnoapte ci de visare!
bafta mai ! mare e lucrarea visurilor:)
aa. da! era sa uit
pooo poooo
superb …superb