Stau întins pe spate şi ascult liniştea. Îmi repet în minte ghicitoarea din ultimul film văzut : “Dacã 
îmi spui pe nume… nu mai sunt aici. Cine sunt eu?”
Cine sunt eu? Cine sunt eu… cine sunt EU? Liniştea.
Stau pe spate şi mă ascult pe mine.
Acum s-au anulat perturbaţiile, acum pot să mă concentrez pe ce mi-a rămas… mă concentrez pe gânduri şi pe simţuri. Este momentul când cearta nu îşi are loc iar ce mi-a rămas de făcut este să recitesc contractul de confidenţialitate cu mine însumi.
Acum revizuiesc ceea ce sunt şi toate cele fără de care nu aş fi. Acum mă pun în rând cu lumea mea şi mă uit încotro se îndreaptă.
Liniştea poate fi duşman dacă ţi-e frică de tine însuţi, sau prietenă dacă o asculţi ce îţi spune.
Cred în puterea liniştei dar oare am uitat să ascultăm liniştea?
